Geneză şi Devenire
         Genul Ragtime, care se presupune că a apărut pe la mijlocul secolului al IX-lea, a fost iniţial interpretat la pian şi se baza pe marşurile europene tradiţionale. Ceea ce a adus nou a fost apariţia unor sincope ritmice, obţinute prin întârzierea sau, dimpotrivă, grăbirea unei note muzicale cu jumătate de timp, în timp ce ritmul normal era menţinut constant cu mâna stângă. Deşi sincoparea ocazională nu era un lucru nou în peisajul muzical, ea fiind folosită cu mult timp înainte de Mozart, Beethoven, Brahms şi alţi compozitori europeni, folosirea ei permanentă şi constantă în Ragtime a reprezentat ceva nou.
        Primul nume asociat cu Ragtime-ul timpuriu a fost cel al lui Scott Joplin.
        Acesta s-a născut în anul 1868 în Texarkana, Texas, unde a şi primit câteva lecţii de muzică din partea unui profesor de origine germană rezident în acel oraş. În 1885, Joplin a plecat la St. Louis unde a cântat cu orchestra Honest John la "Turpin's Silver Dollar Saloon". Zece ani mai târziu s-a mutat în Sedalia, Missouri unde a început să compună muzică rag. Cea mai importantă piesă, care de altfel i-a adus şi consacrarea, a fost "Maple Leaf Rag". În ciuda succesului pe care l-a avut muzica lui, Joplin a avut o viaţă nefericiă, murind în 1917 într-un ospiciu, singur şi uitat de lume.
        Primul dans interpretat pe muzică rag s-a numit "One - Step" şi presupunea ca dansatorul să păşească pe fiecare bătaie a muzicii, acest gen de mişcare fiind ideal pentru un rag rapid sau un marş. O versiune a acestui dans, care a avut un succes deosebit, a fost "Castle Walk", apărut în 1912 şi despre care vom mai vorbi . În acelaşi an, spectacolul muzical "Over the River" a fost adus din San Francisco în New York. În acest spectacol apărea un gen de dans numit "Turkey trot" care era un "One - Step" rapid şi în care dansatorii îşi fluturau braţele exact ca nişte curcani în ritualul împerecherii. În acelaşi spectacol era şi un cântec numit "Everybody's Doing It" al cărui refren era "It's a bear !". Acest lucru i-a sugestionat pe dansatori să se miste ca nişte urşi. Astfel, dintr-o dată, peste tot în S.U.A. au apărut dansuri cum ar fi: "Turky trot", "Grizzly bear", "Bunny hug", "Boston deep" etc., care făceau parte din familia "One - Step". Acesta a supravieţuit până prin 1930 şi este unanim considerat ca fiind precursorul Foxtrot-ului.
        Jazz-ul, un alt gen muzical foarte important în geneza Foxtrot-ului, a apărut la sfarşitul secolului al XIX-lea în bordelurile din sudul şi centrul S.U.A., unde cuvântul jazz era des asociat cu interacţiunea sexuală şi unde negrii din sud, eliberaţi din sclavie, au început să cînte muzică europeană cu influenţe afro. Deşi în general se consideră că New Orleans a fost locul de naşere al Jazz-ului, aceasta nu este neaparat strict adevărat, ţinând cont că stiluri similare de muzică au apărut relativ simultan şi în St. Louis, Memphis, Kansas City, etc. În jazz, spre deosebire de muzica tradiţională, accentele se pun pe a doua şi a patra bătaie din masură. O altă caracteristică a jazz-ului o reprezintă swing-ul care, în principiu, se referă la o pulsaţie regulată a ritmului fără de care, aşa cum spunea şi Duke Ellington, "It Don't Mean a Thing if It Ain't Got that Swing".
        Prima pereche care a cunoscut consacrarea dansând pe acest gen de muzică a fost formată de Vernon şi Irene Castle.
        Vernon Blyth (numele de botez) s-a născut în 1887 în Anglia, unde a obţinut diploma de inginer la Universitatea din Birmingham. La un moment dat a emigrat în S.U.A. şi a optat pentru o carieră în show biz, adoptând pentru aceasta numele de Castle. În 1911 s-a căsătorit cu Irene Foote cei doi devenind astfel, din 1912 până în 1914, cel mai celebru cuplu de dansatori al acelor ani. Tot în acea perioadă, soţii Castle au elaborat şi popularizat o variantă incipientă a Foxtrot-ului, cunoscută sub numele de "Castle Walk". În 1916 Vernon s-a înrolat în Royal Flying Corps ca locotenent, calitate în care a participat în primul război mondial. Moare în 1918 în urma prăbuşirii avionului pe care îl pilota. Dupa moartea lui Vernon cariera artistica a lui Irene a intrat într-un con de umbră, ea retrăgându-se definitiv în 1923. Este unanim acceptat faptul că perechea soţilor Castle a avut un rol foarte important în evoluţia dansului secolului al XX-lea, în general, şi în apariţia Foxtrot-ului în particular.
        Cu toate acestea, paternitatea Foxtrot-ului ca atare îi este atribuită lui Harry Fox - un actor de vodevil - în 1913.
        La momentul respectiv nimeni nu bănuia că acesta va deveni unul dintre cele mai populare dansuri ale secolului al XX-lea şi că va revoluţiona dansul de salon. Audienţa uriaşă a acestui dans s-a datorat, mai presus de toate, versatilităţii sale şi variaţiilor ritmice permise de acesta (Foxtrot-ul este considerat ca fiind primul dans în care s-a introdus numărătoarea pe "slow" sau "quick").
        Henry Fox s-a născut în Pomona, California, în anul 1882, sub numele Arthur Carringford şi a adoptat numele de scenă, Fox, după bunicul său, George L. Fox, un celebru artist de circ al acelei perioade. Încă de la 15 ani, Fox a luat viaţa pe cont proriu şi a plecat într-un turneu cu circul. De asemenea, pentru scurt timp, a fost jucător profesionist de baseball. În 1904, un editor la un Teatru de Music-hall din San Francisco a fost impresionat de vocea sa şi l-a angajat.
        A apărut prima oară la Belvedere Theatre în comedia "Mr Frisky of Frisco". După cutremurul din San Francisco, în 1906, Henry Fox s-a mutat in New York. Aici, primul angajament l-a reprezentat un rol în spectacolul "Miner Burlesquers", în care a jucat 4 ani. Următoarele etape în cariera sa artistică le-au reprezentat spectacolele "Harry Fox's Merry's" şi "The Passing Show" în 1912, şi "The Honeymoon Express" in 1913. Noul gen de dans a fost demonstrat de Henry Fox pentru prima dată in 1913, în spectacolul "Ziegfeld Follies" în New York. Tot în acea perioadă, pe acoperişul lui New York Theatre, în "Jardin de Danse", Henry Fox îi iniţia, pe cei care doreau, în primii paşi de "trot" (plimbare, mers) pe muzica Ragtime, astfel că oamenii se refereau la dansul lui ca "Fox's Trot" (mersul lui Fox). Pe 3 septembrie 1914, ţinându-se cont de notorietatea pe care o căpătase între timp, Fox-Trot-ul a fost recunoscut şi în cadrul comunităţii profesorilor de dans din America.
        Prima parteneră cu care Fox a demonstrat genul de dans care de atunci s-ar părea ca îi poartă numele, a fost Yansci Dolly, cu care acesta s-a şi căsătorit în august 1914 la Long Beach in Long Island. Din păcate acest mariaj nu a fost de bun augur nici pentru viaţa de familie şi nici pentru succesul celor doi, aceştia divorţând in 1917. Henry Fox s-a recăsătorit prima dată cu Florrie Millership, a doua oară cu Beatrice Curtis, mama unicului său copil, iar a treia oară cu actriţa Evelyn Brent. Sfârşitul vieţii l-a găsit în Hollywood; a murit în anonimat şi sărăcie pe 20 iulie 1959 la "Motion Picture Rest Home and Hospital". Yansci Dolly,prima soţie,şi cea alături de care a cunoscut consacrarea în calitate de dansator de Foxtrot, s-a spânzurat in iunie 1941.
        Deşi teoria conform căreia Henry Fox ar fi eponimul Foxtrot-ului pare una foarte bine documentată, aceasta, după cum se va vedea, nu este singura. O a doua teorie privind originea numelui acestui dans, şi ea destul de concludentă, ar fi asemănarea cu un gen de mers caracteristic cabalinelor ("equestrian gait") folosit la lecţiile de echitaţie si dresură. Acest gen de deplasare a fost considerat atât de interesant şi elegant încât a fost creată o rasă de cai "Missouri Fox Trotter", special cu scopul de a-l deprinde şi a-l realiza cât mai bine.
        Conform unei alte teorii, chiar vulpea (fox) se poate să fi avut o legatură cu denumirea dansului, fiind cunoscut faptul că aceasta are un mers neobişnuit printre animale, ea putând merge cu toate cele patru picioare pe o singură linie, sub corp, cu scopul de a-şi deruta urmăritorii. Ţinând cont că, initial, aşa se dansa şi Foxtrot-ul (cu picioarele pe aceeaşi linie, fiecare dintre ele fiind plasat direct în faţa sau în spatele celuilalt) asemănările dintre cele două genuri de deplasare sunt evidente.

        QUICKSTEP  -  SLOW FOXTROT            
        Exuberanţa şi eleganţa reprezentate prin dans
        Începând cu deceniul doi al secolului al XX-lea, multe formaţii de muzică interpretau Foxtrot-uri cu tempouri mai rapide sau mai lente decât ar fi fost normal, asfel încât paşii caracteristici acestuia nu mai puteau fi transpuşi foarte natural în dans. Muzicieni ca Fletcher Henderson, Louis Amstrong şi Duke Ellington au simţit nevoia varierii ritmului Foxtrot-ului clasic, făcând ca muzica Ragtime şi Jazz-ul să evolueze spre "Swing".
        Aceste inovaţii au dus la naşterea a două familii de dansuri, una caracterizată de o dinamizare a ritmului, din care ulterior a evoluat Quickstep-ul şi cealaltă, caracterizată de o lentificare a acestuia, din care s-a metamorfozat Slow Foxtrot-ul. Din prima familie au făcut parte "Charleston", "Shimmy", "Black Bottom" şi "Peabody", iar din cea de a doua "The Blues" şi "Saunter". Toate aceste dansuri care au cunoscut consacrarea şi s-au impus în saloanele acelei perioade au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a celor două dansuri care fac subiectul expozeului meu, astfel încât se impune prezentarea (chiar dacă succintă) a fiecăruia dintre ele.
        "Shimmy" a avut probabil ca precursor dansul "The Shika", ce a fost importat în America de către sclavii africani originari din zona cunoscută astăzi sub numele de Niger. "Shimmy" a fost menţionat pentru prima dată în cântecul lui Perry Radford "The Bullfrog Hop" în 1909 şi a devenit popular în America în perioada 1910-1920, cunoscând apogeul după ce Gilda Gray l-a introdus în show-ul "Ziegfeld Follies" în 1922. Ea pretinde că numele are la origine interviul acordat unui reporter care, întrebând-o ce "zgâlţâia" în timpul dansului a primit raspunsul "chemise" (cămaşă - în limba franceză). Dansatoarea Mae Wess a fost creditată ca fiind la originea acestui dans, pe care ca l-a introdus în 1919 în spectacolul "Sometime". Cântăreaţa Ethel Waers, care făcea parte din distribuţia acestui spectacol, a descris evoluţia dansatoarei astfel: "îşi pune mâinile pe şolduri şi işi mişcă corpul fără a mişca picioarele". Astăzi, cuvântul "Shimmy" semnifică mişcarea umerilor sau a şoldurilor sub forma unui tremur cu o frecvenţă foarte rapidă.
        În 1925 a început febra "Charleston"-ului, un alt precursor influent al Quickstep-ului, a cărui variantă originală se presupune că îşi are rădăcinile în Insulele Capului Verde, mai precis în zona docherilor negri din Portul Charleston.
        A fost pus în scenă pentru prima oară în 1922, în New York, la un teatru de revistă, de către George White şi a devenit popular în rândurile populaţiei albe după show-ul "Running Wild" din 1923 din "Ziegfeld Follies".În Europa a fost introdus de Josephine Baker în 1920, la Paris. Era dansat cu mişcări legănate ale braţelor şi "aruncări" ale picioarelor pe muzică la 200-240 de bătăi pe minut.
        Ulterior a devenit popular în toată lumea, dar caracterul deosebit de energic (sălbatic) al dansului a făcut ca acesta să fie treptat exclus din saloanele de dans.
        "Black Bottom", presupus originar din suburbia cu acelaşi nume a Detroit-ului sau New Orleans, a devenit cunoscut după show-ul lui George White - "Scandals of 1926" şi era dansat pe muzică la 140-160 de bătăi pe minut, implicând legănarea torsului, îndoirea genunchilor şi aruncări energice din picioare.
         "Peabody", denumit astfel după un controversat locotenent de poliţie, s-a apropiat cel mai mult de Quickstep. Acest locotenent, pe numele său William Frank Peabody , deşi a fost un poliţist cu o reputaţie îndoielnică, a reuşit, datorită notorietăţii de care se bucura în cercurile de dansatori din New York-ul acelei perioade, să fie identificat cu unul din dansurile cele mai importante pentru geneza Quickstep-ului.
         Vizita formaţiei lui Paul Whiteman în Anglia, în 1923, a reprezentat catalizatorul apariţei unei versiuni mai rapide a Foxtrot-ului, care a asimilat elemente din toate dansurile mai sus menţionate.
         Profesorii de dans englezi, împreună cu Imperial Society of Teachers of Dancing, au început cu acea ocazie standardizarea noilor variante de Foxtrot. Astfel, unele din figurile de bază au fost descrise de către profesorii de dans din Anglia înca din deceniul doi al secolului al XX-lea şi au dăinuit până în zilele noastre. Un exemplu în acest sens îl reprezintă "lock step"-ul care, deşi atunci se numea "cross step", reprezenta de fapt aceeaşi figură.
         Quickstep-ul (iniţial denumit "Quick Time Foxtrot and Charleston") şi Slow Foxtrot-ul au fost prezentate pentru prima dată într-o competiţie de dans la campionatele "Star" din 1927 de către cuplul de dansatori englezi Frank Ford şi Molly Spain. Variantei rapide a Foxtrot-ului i s-a dat numele de "Quickstep" de către Socitatea Imperiala a Profesorilor de Dans în 1924. Maliţioşii susţin că a devenit aşa popular deoarece îi ajuta să se încălzească pe timpul iernilor din acea perioadă caracterizată de o acută recesiune economică. De altfel, s-a demonstrat în mod ştiinţific că energia produsă într-un minut de dansat Quickstep este echivalentă cu cea produsă într-o alergare pe distanţa de 1600 m.
        Lăsând la o parte latura anecdotică, în opinia mea Quickstep-ul a devenit atât de popular şi a dăinuit atât timp deoarece a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societăţii ceea ce căutau şi anume un ritm caractersistic vârstei lor, plin de veselie, dinamism şi "joie de vivre". Spre deosebire de acesta, Slow Foxtrot-ul a evoluat ca un dans destinat protipendadei care, datorită etichetei, nu-şi putea permite un dans atât de energetic precum Quickstep-ul.